Dezvoltare personală

Mai bine să te simți ridicol pentru ce-ai făcut, decât să regreți că nici măcar n-ai încercat

Poate ai o idee să creezi ceva minunat. Doar gândul la asta îți dă aripi. Dar pentru un motiv sau altul, nu reușești niciodată să te-apuci de proiectul ăsta. N-ai timp, întotdeauna altceva-i mai important, altceva trebuie făcut mai întâi.

Îți sună cunoscut? Dacă da, s-ar putea ca motivul să fie cu totul altul, și anume, teama de reușită.

Asta mi s-a întâmplat mie când am vrut să scriu o carte. Aveam nevoie să scriu cartea asta, aveam nevoie să-mpărtășesc ce-am învățat.

Am trecut prin niște greutăți mari cu câinele nostru Bono. Când l-am luat, nu știam la ce mă-nscriu și nu l-am educat bine de la-nceput. Când avea șase luni, a-nceput să-i fie frică de tot ce mișcă, chiar și la distanță. Până ne-am dat noi seama ce se-ntâmplă, problema s-a înrăutățit așa de mult, încât nici nu puteam să mergem cu el la plimbare. Lătra și se zmucea-n lesă, sărea la noi în brațe să ne dea grămadă – și are 45 de kile.

Dup-aia dă-i chin cu educația. Am citit toate cărțile despre câini care mi-au picat în mână, zeci de cărți. Am luat o grămadă de cursuri online de la cei mai mari educatori canini. Am făcut mii de ședințe de antrenament cu Bono, iar eforturile noastre au primit răsplată. Acum câteva luni ne-au acceptat la o școală de câini, slavă Domnului, și de-atunci progresul a trecut la o viteză superioară.

Lucrurile se petrec din ce în ce mai bine cu Bono, am făcut chiar și câteva plimbări de grup cu mai mulți câini și stăpânii lor. Acum vine după noi de fiecare dată când suspectează că vrem să ieșim din casă, nu cumva să mergem la școala de căței fără el. Mai avem drum de făcut, dar am reușit deja mai mult decât visam.

Toate astea-s bune și frumoase, dar nu-i doresc nimănui să treacă prin ce-am trecut noi. Ar fi putut să fie așa de simplu dac-aș fi știut atunci ce știu acum. Mi-aș fi dorit să existe cartea asta pe care-am scris-o când l-am luat pe Bono.

După cum vezi, aveam o motivație puternică să scriu cartea asta. Cu toate astea, tot îmi găseam scuze să nu scriu. Mă așezam la computer și după două minute, ba mi-era foame, ba mi-era sete, ba îmi aduceam aminte că tre’ să fac nu știu ce hârțogăraie de urgență.

Cred că-ți dai bine seama că-n realitate muream de frică.

Mi-era teamă și c-o s-o scriu și dup-aia o să mă simt ridicolă. Că toată lumea o să râdă de mine și-o să zică, „Da’ cine te crezi tu don’șoară să scrii o carte?” Sau, „Vai, da’ ce rușine! Uitați-vă la cartea asta, parcă zici că-i scrisă de un copil de grădiniță. Ditamai femeia!”

Și-n același timp mi-era teamă că dacă n-o scriu, o să regret că nici măcar n-am încercat. Că-ntr-o zi o să mor, și-n ziua aia o să ma simt ridicol că n-am scris-o, dar o să fie prea târziu.

Având în vedere că indiferent cum, riscam să ma simt ridicolă, mi-am zis, „Nu-i mai bine să mă simt ridicolă pentru ce-am făcut, decât să regret că nici măcar n-am încercat?”

Așadar am luat măsurile necesare. Am decis să scriu timp de cel puțin o oră în fiecare zi, fără excepții. Să notez progresul, să știu câte cuvinte am scris zilnic și cât mai am până termin.

Înainte de fiecare ședință de scris, m-am asigurat că n-am nici o scuză să mă ridic de pe scaun până sună timerul. Adică apa, papa, pipi, caca, nu Facebook, nu cercetări pe Internet, nu notificații pe telefon, nimic în afară de niște dicționare.

Și după fiecare ședință, măsurarea și notatul progresului, o bucățică de ciocolată și dansul succesului. Care la mine e pe cântecul lui Cardi B, I Like It Like That.

După câteva zile de disciplină am început să văd roadele. În primul rând, în fiecare zi, abia așteptam să mă așez la birou să scriu. E minunat să știi că faci pur și simpu ce-ai de făcut, că n-ar trebui să faci nimic altceva în momentul ăla. E o pace interioară și-o bucurie deplină, ca-ntr-o rugăciune de muțumire sau o meditație.

Și-apoi e bucuria progresului. Să vezi liniuța graficului cum urcă și urcă și se apropie din ce-n ce mai mult de punctul culminant.

Și când am terminat, n-a râs nimeni de mine. Ăsta-i motivul pentru care m-am temut atâta?

Mă bucurc c-ai citit până aici 🎉 și-ți mulțumesc mult.

Ai cumva o prietenă (sau un prieten) care vrea să creeze ceva minunat dar n-are niciodată timp? Atunci trimite-i articolul ăsta, s-ar putea s-o ajute.

Iar tu, ce vrei să creezi? Dacă te-mpiedică ceva, ce anume? Spune-mi te rog în comentarii, abia aștept să aflu ce pui la cale.

xoxo,

Alexandra.

Dezvoltare personală

Ai ieși-n lume fără machiaj?

Azi vreau să-ți împărtășesc o reclamă la machiaj, care m-a impresionant aproape până la lacrimi. Este în toate limbile Pământului, așa că ți-am tradus-o mai jos, sub video.

http://play.cbnews.webtv.flumotion.com/play/player?player=7&pod=29581&widgetId=cbnews_social

Toată lumea zice că un machiaj bun e unul din lucrurile cele mai importante pentru un interviu de angajare.
Azi o să-ți fac un tutorial de machiaj. Look-ul ăsta o să-ți dea încrederea în sine necesară pentru interviul tău de angajare.
Și dacă marca de machiaj cea mai populară în Brazilia ar zice contrariul?
Machiajul invizibil
Femeile sunt cele mai atinse de criză.
Leticia Franco: “E dificil să obții un interviu, sunt milioane de oameni fără serviciu.”
În timpul recesiunii din Brazilia, femeile au fost lovite mai tare de dispariția joburilor.
Tamires Olivieira: “Era al treilea serviciu. Contractul s-a terminat si am nevoie să găsesc repede un nou serviciu”
Șomajul este mai ridicat printre femei și atingea 13,8% în martie 2017.
Cei ce caută serviciu se simt mai nesiguri pe ei din cauza situației economice.
Tamires Olivieira: “Machiajul este esențial pentru mine”
Am invitat niște profesioniști în machiaj pentru acest moment important.
Singura condiție a fost ca femeile să nu vadă rezultatul final.
Deci am programat un interviu real cu una din cele mai pertinente companii de recrutare din Brazilia.
Tamires Silva: “Cred că Leticia are competențe pentru mai multe joburi”.
Joao Almada: “Tamires are mult potențial. Interviul s-a petrecut foarte bine.”
Leticia Franco: “Machiajul m-a ajutat foarte mult. Mi-a dat mai multă încredere în mine”.
Tamires Olivieira: “Chiar dacă nu știam cum arăt, am avut încredere în mine.”
Leticia Franco: “Pot să mă uit acum? Să-mi văd machiajul? Ce? M-am dus la interviu nemachiată?”
Tamires Olivieira: “Nu-mi vine să cred?!”
Într-adevăr. Nu aveau nici un fel de machiaj.
Tamires Olivieira: “Dar am un coș gigant chiar aici.”
Leticia Franco: “Fără machiaj mi se văd toate petele de roșeață.”
Tamires Olivieira: “Chiar aveam impresia că punea fond de ten și fard de pleoape. Nu mă așteptam deloc la asta.”
Ăsta n-a fost un relooking pentru a ascunde ceva.
Ci pentru a arăta ceva.
N-aveți nevoie de noi.
Dar dac-aveți nevoie de noi, suntem aici.
Apropo, între timp cele două femei au primit deja oferte de joburi.

Ca-ntotdeauna, comentariile tale îmi fac plăcere. Deci, nu ezita să-mi spui ce părere ai, aici mai jos.

Dacă ți-a plăcut, împărtășește cu prietenele tale.
Și-nscrie-te pe lista mea de e-mailuri, ca să fii la curent când public un nou articol.

xoxo,
Alexandra.