Dezvoltare personală

Mai bine să te simți ridicol pentru ce-ai făcut, decât să regreți că nici măcar n-ai încercat

Poate ai o idee să creezi ceva minunat. Doar gândul la asta îți dă aripi. Dar pentru un motiv sau altul, nu reușești niciodată să te-apuci de proiectul ăsta. N-ai timp, întotdeauna altceva-i mai important, altceva trebuie făcut mai întâi.

Îți sună cunoscut? Dacă da, s-ar putea ca motivul să fie cu totul altul, și anume, teama de reușită.

Asta mi s-a întâmplat mie când am vrut să scriu o carte. Aveam nevoie să scriu cartea asta, aveam nevoie să-mpărtășesc ce-am învățat.

Am trecut prin niște greutăți mari cu câinele nostru Bono. Când l-am luat, nu știam la ce mă-nscriu și nu l-am educat bine de la-nceput. Când avea șase luni, a-nceput să-i fie frică de tot ce mișcă, chiar și la distanță. Până ne-am dat noi seama ce se-ntâmplă, problema s-a înrăutățit așa de mult, încât nici nu puteam să mergem cu el la plimbare. Lătra și se zmucea-n lesă, sărea la noi în brațe să ne dea grămadă – și are 45 de kile.

Dup-aia dă-i chin cu educația. Am citit toate cărțile despre câini care mi-au picat în mână, zeci de cărți. Am luat o grămadă de cursuri online de la cei mai mari educatori canini. Am făcut mii de ședințe de antrenament cu Bono, iar eforturile noastre au primit răsplată. Acum câteva luni ne-au acceptat la o școală de câini, slavă Domnului, și de-atunci progresul a trecut la o viteză superioară.

Lucrurile se petrec din ce în ce mai bine cu Bono, am făcut chiar și câteva plimbări de grup cu mai mulți câini și stăpânii lor. Acum vine după noi de fiecare dată când suspectează că vrem să ieșim din casă, nu cumva să mergem la școala de căței fără el. Mai avem drum de făcut, dar am reușit deja mai mult decât visam.

Toate astea-s bune și frumoase, dar nu-i doresc nimănui să treacă prin ce-am trecut noi. Ar fi putut să fie așa de simplu dac-aș fi știut atunci ce știu acum. Mi-aș fi dorit să existe cartea asta pe care-am scris-o când l-am luat pe Bono.

După cum vezi, aveam o motivație puternică să scriu cartea asta. Cu toate astea, tot îmi găseam scuze să nu scriu. Mă așezam la computer și după două minute, ba mi-era foame, ba mi-era sete, ba îmi aduceam aminte că tre’ să fac nu știu ce hârțogăraie de urgență.

Cred că-ți dai bine seama că-n realitate muream de frică.

Mi-era teamă și c-o s-o scriu și dup-aia o să mă simt ridicolă. Că toată lumea o să râdă de mine și-o să zică, „Da’ cine te crezi tu don’șoară să scrii o carte?” Sau, „Vai, da’ ce rușine! Uitați-vă la cartea asta, parcă zici că-i scrisă de un copil de grădiniță. Ditamai femeia!”

Și-n același timp mi-era teamă că dacă n-o scriu, o să regret că nici măcar n-am încercat. Că-ntr-o zi o să mor, și-n ziua aia o să ma simt ridicol că n-am scris-o, dar o să fie prea târziu.

Având în vedere că indiferent cum, riscam să ma simt ridicolă, mi-am zis, „Nu-i mai bine să mă simt ridicolă pentru ce-am făcut, decât să regret că nici măcar n-am încercat?”

Așadar am luat măsurile necesare. Am decis să scriu timp de cel puțin o oră în fiecare zi, fără excepții. Să notez progresul, să știu câte cuvinte am scris zilnic și cât mai am până termin.

Înainte de fiecare ședință de scris, m-am asigurat că n-am nici o scuză să mă ridic de pe scaun până sună timerul. Adică apa, papa, pipi, caca, nu Facebook, nu cercetări pe Internet, nu notificații pe telefon, nimic în afară de niște dicționare.

Și după fiecare ședință, măsurarea și notatul progresului, o bucățică de ciocolată și dansul succesului. Care la mine e pe cântecul lui Cardi B, I Like It Like That.

După câteva zile de disciplină am început să văd roadele. În primul rând, în fiecare zi, abia așteptam să mă așez la birou să scriu. E minunat să știi că faci pur și simpu ce-ai de făcut, că n-ar trebui să faci nimic altceva în momentul ăla. E o pace interioară și-o bucurie deplină, ca-ntr-o rugăciune de muțumire sau o meditație.

Și-apoi e bucuria progresului. Să vezi liniuța graficului cum urcă și urcă și se apropie din ce-n ce mai mult de punctul culminant.

Și când am terminat, n-a râs nimeni de mine. Ăsta-i motivul pentru care m-am temut atâta?

Mă bucurc c-ai citit până aici 🎉 și-ți mulțumesc mult.

Ai cumva o prietenă (sau un prieten) care vrea să creeze ceva minunat dar n-are niciodată timp? Atunci trimite-i articolul ăsta, s-ar putea s-o ajute.

Iar tu, ce vrei să creezi? Dacă te-mpiedică ceva, ce anume? Spune-mi te rog în comentarii, abia aștept să aflu ce pui la cale.

xoxo,

Alexandra.

Dezvoltare personală

A, nu domle, eu ori fac treaba perfect, ori n-o mai fac deloc

Ți s-a-ntâmplat vreodată să vrei să faci ceva interesant, dar într-un fel sau altul, nu-ai reușit încă să găsești momentul potrivit? Ceva care ți-ar aduce bucurie și ți-ar umple sufletul de entuziasm? Sau poate-ai început, dar pe urmă n-ai mai avut „timp” și-ai lăsat pe mai târziu? Dacă da, o să-ți placă articolul ăsta.

 

Citesc „Big Magic” („Magie mare”) de Elizabeth Gilbert, pe care o cunoști cu siguranță pentru că a scris „Mănâncă, roagă-te, iubește”, după care există și un film cu Julia Roberts.

Cartea asta este despre dezvoltare personală. Și inevitabil, atinge bine ha și subiectul PROCRASTINARE. Dar într-o manieră extinsă, și cred că nici măcar nu-i zice pe nume. Dar îi zice cu numele verișorului său, domnul perfecționism. Și m-a inspirat să scriu ce am reținut, ce reflexii m-a făcut să am, ce-ar putea să-ți fie util.

„A, nu domle, eu ori fac treaba perfect, ori n-o mai fac deloc”, zice perfecționistul. Și cred că multă vreme m-am identificat cu asta. Și într-un fel mă mândream cu asta. Îmi zic : „Eu când fac ceva, fac ca lumea”. Numai că gândul ăsta m-a împiedicat deseori să încep. Pur și simplu să încep ceva. Dar între timp am învățat multe despre perfecționism și procrastinare, despre Madam Frică și tot neamul ei.

Mi-a venit, de exemplu, idea să scriu un articol de blog în fiecare zi. Și după câteva secunde, voila madam Criticul Interior că vine gâfâind :

-Stai așa dragă, dar tu nu vezi că nu poți să faci chestia asta așa nitam nisam? Stai așa, dar ți-ai pus la punct lista de e-mailuri pe MailChimp ?

Iar eu, cu noua mea înțelepciune căpătată :

-Nu, dar am totuși lista de e-mailuri de la WordPress, deocamdată e de-ajuns. Nu i-am arătat blogul nici măcar lui mama încă. Cine vrei să se înscrie pe listă ? O să fac MailChimp mai încolo.

Madam Criticul Interior scandalizată :

-O, așa deci, vrei să faci treaba pe jumătate, să mă stresezi. Vrei să-mi dau duhul, cu siguranță. Și tu nu vezi că nici n-ai un logo, și n-ai nici back-up la site, și nici măcar nu știi ce model de business are site-ul ăsta? Nu poți să începi. Fă domle treaba cum se face. Tu nu-i vezi pe ăștia marii, pe care îi admiri ? Pe mentorii tăi, pe cei care au succes ? Tu nu vezi ce site-uri elegante au ? Parcă ne înțelesesm că o să faci întotdeauna totul perfect ?

Eu, cu satisfacție. Stai așa că acum știu ce să-i răspund, am replică la tot ce zice :

-Să știi n-am încă nevoie de logo. Tu nu-nțelegi că o să dureze luni de zile până când o să am cititori ? Așa funcționează treaba asta cu blogurile. Scrii, scrii, scrii, doar de dragul de a scrie. Fără să-ți pui presiunea pentru un rezultat. Și discuți cu oamenii pe blogurile lor despre subiectele care îți plac. Și la un moment dat, cineva îți citește un articol. Și îi place. Și deci mai citește și alt articol, și alt articol. Pentru că are de unde. Dacă nu le scriu, n-are de unde să le citească. Și după aia poate că o să-i spună prietenei sale cele mai bune despre unul din articole. Și tot așa. Dar asta durează multă vreme. Am tot timpul din lume la dispoziție să ameliorez site-ul. Nu trebuie să fie perfect de la început. Și mai lasă-mă cu modelul de business. Cam deocamdată vreau doar să mă distrez, să mă exprim, să creez o comunitate, să capăt obiceiul să scriu în fiecare zi. Să creez, să mă bucur de toate articolele pe care le scriu, de ideile care-mi vin. Liberă.

Vezi, cam așa funcționează acum dialogul meu cu Madam Criticul Interior. Care ține morțiș să stau frumos pe scaun, sau preferabil în pat, cu mâinile pe piept și să nu fac nimic. Că nu poți fii niciodată gata de nimic. Întotdeauna e ceva care încă nu e gata, care încă nu e disponibil, bla, bla, bla.

Elizabeth Gilbert povestește și ea în cartea ei „Magie mare”, dialogul pe care-l are ea cu Madam Frică. Și este comic și vehement în același timp. Ce-mi place este că spune că avem nevoie de frică până la un punct, sau în anumite cazuri. Deci nici măcar nu trebuie să încercăm să eliminăm frica. Pentru că atunci când eliminăm frica, eliminăm și creativitatea. Trebuie doar să creștem suficient de mult încât să aibă loc și ea, și creativitatea. Iată discursul lui Elizabeth către frică :

„Dragă Frică. Eu și Creativitatea mergem în drumeție. Înțeleg că o să ni te alături, pentru că asta faci mereu. Văd că tu crezi că ai o treabă foarte importantă de făcut în viața mea, și că îți iei munca foarte în serios. Se pare că treaba ta este să îmi induci o panică completă de fiecare dată când încep să fac ceva interesant- și dacă pot să spun, ești superbă la munca ta. Deci, te rog, fă-ți treaba, dacă simți că trebuie. Dar am să-mi fac și eu treaba în această drumeție, care este să muncesc greu și să rămân concentrată. Și Creativitatea o să-și facă și ea treaba, care este să rămână stimulantă și inspirantă. Este destul loc în mașină pentru toată lumea, deci simte-te ca acasă. Dar înțelege asta : Eu și Creativitatea suntem singurele care vor lua decizii. Recunosc că faci parte din familie, deci n-am să te exclud niciodată din activitățile noastre, dar totuși – sugestiile tale nu vor fi urmate. Ai voie să ai un loc și ai voie să ai o voce, dar nu ai voie să ai un vot. N-ai voie să atingi hărțile; n-ai voie să sugerezi detururi; n-ai voie să te joci cu temperatura. Fato, na-i voie nici măcar să te atingi de radio. Dar mai presus de toate, draga mea veche prietenă, îți este absolut interzis să conduci.”

Uau, ăsta da discurs.

 

Iar tu, ești perfecționistă ? Răspunde-mi aici mai jos în comentarii. Sunt foarte curioasă.

 

xoxo,

Alexandra.

P.S. : Aaa, și nu uita să te înscrii pe lista mea de email, ca să afli când public un nou articol.