Dezvoltare personală

Mai bine să te simți ridicol pentru ce-ai făcut, decât să regreți că nici măcar n-ai încercat

Poate ai o idee să creezi ceva minunat. Doar gândul la asta îți dă aripi. Dar pentru un motiv sau altul, nu reușești niciodată să te-apuci de proiectul ăsta. N-ai timp, întotdeauna altceva-i mai important, altceva trebuie făcut mai întâi.

Îți sună cunoscut? Dacă da, s-ar putea ca motivul să fie cu totul altul, și anume, teama de reușită.

Asta mi s-a întâmplat mie când am vrut să scriu o carte. Aveam nevoie să scriu cartea asta, aveam nevoie să-mpărtășesc ce-am învățat.

Am trecut prin niște greutăți mari cu câinele nostru Bono. Când l-am luat, nu știam la ce mă-nscriu și nu l-am educat bine de la-nceput. Când avea șase luni, a-nceput să-i fie frică de tot ce mișcă, chiar și la distanță. Până ne-am dat noi seama ce se-ntâmplă, problema s-a înrăutățit așa de mult, încât nici nu puteam să mergem cu el la plimbare. Lătra și se zmucea-n lesă, sărea la noi în brațe să ne dea grămadă – și are 45 de kile.

Dup-aia dă-i chin cu educația. Am citit toate cărțile despre câini care mi-au picat în mână, zeci de cărți. Am luat o grămadă de cursuri online de la cei mai mari educatori canini. Am făcut mii de ședințe de antrenament cu Bono, iar eforturile noastre au primit răsplată. Acum câteva luni ne-au acceptat la o școală de câini, slavă Domnului, și de-atunci progresul a trecut la o viteză superioară.

Lucrurile se petrec din ce în ce mai bine cu Bono, am făcut chiar și câteva plimbări de grup cu mai mulți câini și stăpânii lor. Acum vine după noi de fiecare dată când suspectează că vrem să ieșim din casă, nu cumva să mergem la școala de căței fără el. Mai avem drum de făcut, dar am reușit deja mai mult decât visam.

Toate astea-s bune și frumoase, dar nu-i doresc nimănui să treacă prin ce-am trecut noi. Ar fi putut să fie așa de simplu dac-aș fi știut atunci ce știu acum. Mi-aș fi dorit să existe cartea asta pe care-am scris-o când l-am luat pe Bono.

După cum vezi, aveam o motivație puternică să scriu cartea asta. Cu toate astea, tot îmi găseam scuze să nu scriu. Mă așezam la computer și după două minute, ba mi-era foame, ba mi-era sete, ba îmi aduceam aminte că tre’ să fac nu știu ce hârțogăraie de urgență.

Cred că-ți dai bine seama că-n realitate muream de frică.

Mi-era teamă și c-o s-o scriu și dup-aia o să mă simt ridicolă. Că toată lumea o să râdă de mine și-o să zică, „Da’ cine te crezi tu don’șoară să scrii o carte?” Sau, „Vai, da’ ce rușine! Uitați-vă la cartea asta, parcă zici că-i scrisă de un copil de grădiniță. Ditamai femeia!”

Și-n același timp mi-era teamă că dacă n-o scriu, o să regret că nici măcar n-am încercat. Că-ntr-o zi o să mor, și-n ziua aia o să ma simt ridicol că n-am scris-o, dar o să fie prea târziu.

Având în vedere că indiferent cum, riscam să ma simt ridicolă, mi-am zis, „Nu-i mai bine să mă simt ridicolă pentru ce-am făcut, decât să regret că nici măcar n-am încercat?”

Așadar am luat măsurile necesare. Am decis să scriu timp de cel puțin o oră în fiecare zi, fără excepții. Să notez progresul, să știu câte cuvinte am scris zilnic și cât mai am până termin.

Înainte de fiecare ședință de scris, m-am asigurat că n-am nici o scuză să mă ridic de pe scaun până sună timerul. Adică apa, papa, pipi, caca, nu Facebook, nu cercetări pe Internet, nu notificații pe telefon, nimic în afară de niște dicționare.

Și după fiecare ședință, măsurarea și notatul progresului, o bucățică de ciocolată și dansul succesului. Care la mine e pe cântecul lui Cardi B, I Like It Like That.

După câteva zile de disciplină am început să văd roadele. În primul rând, în fiecare zi, abia așteptam să mă așez la birou să scriu. E minunat să știi că faci pur și simpu ce-ai de făcut, că n-ar trebui să faci nimic altceva în momentul ăla. E o pace interioară și-o bucurie deplină, ca-ntr-o rugăciune de muțumire sau o meditație.

Și-apoi e bucuria progresului. Să vezi liniuța graficului cum urcă și urcă și se apropie din ce-n ce mai mult de punctul culminant.

Și când am terminat, n-a râs nimeni de mine. Ăsta-i motivul pentru care m-am temut atâta?

Mă bucurc c-ai citit până aici 🎉 și-ți mulțumesc mult.

Ai cumva o prietenă (sau un prieten) care vrea să creeze ceva minunat dar n-are niciodată timp? Atunci trimite-i articolul ăsta, s-ar putea s-o ajute.

Iar tu, ce vrei să creezi? Dacă te-mpiedică ceva, ce anume? Spune-mi te rog în comentarii, abia aștept să aflu ce pui la cale.

xoxo,

Alexandra.

Twitterul meu

Cum să scrii o carte (pont)

cum sa scrii o carte

Am început imaginându-mi că scriu pentru un stadion plin de copii de mine – ceea ce-a făcut lucrurile ușoare pentru că știam deja exact ce subiecte îi interesează, ce stil de scris le place, ce fel de simț al umorului au -Tim Urban

 

❤️ xoxo ❤️

Alexandra.

 

P.S.: Împărtășește citatul de azi cu prietenele tale. Poate vrea vreuna dintre ele să scrie o carte. Sau un blog. Sau mai știu eu ce.

Dezvoltare personală

Cum să învingi procrastinarea

Chiar acum am terminat de citit cartea ‘Războiul artei’ de Steven Pressfield. Mi-a plăcut la nebunie.

În aceste zile, scriu un curs care nu are nimic de-a face cu acest blog. Este un curs despre cum să îți educi cățelul. Și mi-am dat seama că îmi este foarte greu. Nu am scris niciodată un curs până acum, nu am scris nici o carte. Și în fiecare zi găseam scuze să nu încep: procrastinarea la lucru.

Prin inspirație divină cu siguranță, am găsit cartea lui Steven Pressfield. Spre marea mea ușurare, mulți alții înaintea mea au trecut prin aceleași dificultăți și ne-au împărtășit cum au reușit să răzbească.

Iată citatele mele preferate din cartea ‘Războiul artei’ :

 

Cei mai mulți dintre noi avem două vieți. Viața pe care o trăim, și viața netrăită din noi.

Rezistența este forța cea mai toxică de pe planetă.

Regula mâinii drepte: cu cât o chemare sau acțiune este mai importantă pentru evoluția sufletului nostru, cu atât vom simți mai multă Rezistență împotriva urmării acesteia.

Paradoxul ar părea să fie, după cum Socrate a demonstrat mult timp în urmă, că persoana cu adevărat liberă, este liberă numai în limita auto stăpânirii sale. În timp ce cei care nu se stăpânesc ei înșiși, sunt condamnați să găsească stăpâni care să-i stăpânească.

Cel mai important lucru despre artă este să muncești. Nimic altceva nu contează decât să te pui să încerci în fiecare zi.

Orice poți să faci, sau visezi că poți, începe. Curajul are geniu, magie și putere în el. Începe acum.

Fă-o ca pe-o ofrandă pentru Dumnezeu.

“Dă-mi Mie actul

Purificat de speranță și de ego

Fixează-ti atenția pe suflet

Acționează și fă pentru Mine”

Munca vine oricum din Cer. De ce să nu I-o dai înapoi?

Sper că dacă și tu ești în aceeași oală cu mine, citatele acestea te vor ajuta. Dacă cunoști pe cineva care are dificultăți să scrie o carte, să picteze un tablou, să creeze o invenție, să scrie un cântec, să-și deschidă o companie, trimite-i acest articol. Pentru că nu se știe niciodată de unde poate să sară iepurele.

xoxo

Alexandra.